Fac parte din generația aceea de graniță, născută în ’91. „Pe vremea mea”, oportunitățile abia își făceau loc să iasă la lumină. Încă din clasele V-VIII mi-am dorit să fac mai mult decât teme și școală, școală și teme. Săpam după orice activitate altfel, doar ca să-mi dau seama ce altceva îmi place să fac.

La început, m-am înscris la un cerc de lectură din cadrul liceului în care învățam. Apoi am jucat tenis de masă și volei, dar tot în cursul orelor de sport sau acasă. Mi-a plăcut, dar voiam mai mult decât atât. Ulterior, m-am înscris la Cercul de Ecologie-Geologie din cadrul Clubului Copiilor și a Elevilor de la mine din oraș.

Acolo a început experiența de aventurier în afara școlii, cu sesiuni științifice de comunicări, prezentări și proiecte de mediu. Și uite așa am prins gustul de văzut țara, de cunoscut oameni din alte orașe, de învățat lucruri despre natură pe care n-aveam nici o șansă de a le primi din curricula școlară. În paralel cu asta, am lucrat la un proiect despre cioplitul lemnului în Bucovina, împreună cu alți colegi de liceu. Așa percepeam eu non-formalul pe atunci.

A venit și a trecut și liceul, cu o mare încărcătură de informații și cu multe cărți citite în singurătate. Ceva s-a întâmplat totuși atunci când eram în clasa a doisprezecea: un grup de tineri de la AIESEC au venit la liceu și ne-au ținut o prezentare foarte diferită de ceea ce știam eu până atunci. Prin diverse jocuri, exerciții de reflexie, comunicare și deschidere ne-au ajutat să ne dăm seama către ce facultate să ne orientăm. A fost o prietenie strânsă cu cei care au organizat evenimentul, căci mult timp după m-am tot gândit: „Mamă! Ce-a fost asta?”

Nu mică mi-a fost mirarea de a mă teleporta la Cluj-Napoca. Vă dați seama cum eram, cu bagajul meu de proaspăt liceancă fricoasă dintr-un oraș mic de tot. Și așa cum ni se spune tuturor :

„Ia și învață, puiule. Ia note mari, mergi la toate cursurile și fii silitoare!”,

așa mi s-a spus și mie. Iar eu am ascultat întru totul, căci era alt nivel și materiile erau -unele imposibil de înțeles, -altele de-a dreptul fascinante.

Și-a fost bine un an, doi, până când mi-am dat seama că nu ajung nicăieri. De aceea, am plecat în State cu programul Work&Travel, ca să fiu, vasăzică, independentă și să descopăr lumea. Și mi-am învățat lecțiile acolo, în stilul non-formal pe care viața ți-l oferă. M-am înscris în asociația înființată de câțiva profesori tineri din facultate și-am zis că „Gata, aici mă implic 100%!”. Asta până când am fost delegată să merg ca voluntar la Festivalul Altfel, un festival de educație non-formală pentru copii, adolescenți, părinți și profesori creat de Asociația Mânuțe Pricepute. Mi s-a părut amuzant numele la început, dar abia după ce am fost 3 zile fotograf în cadrul evenimentului mi-am dat seama că asta-i cheia pe care o căutam: voluntariatul.

Și de atunci au început să curgă cele mai faine ponturi de proiecte: Youth Exchange-urile și Training-urile din cadrul programului Erasmus+,  European Voluntary Service (EVS), bursele de practică Erasmus+ și  Connector, cel mai  mare festival de educație non-formală din țară. De asemenea, tot în aceeași perioadă am aflat și de Help Exchange, o platformă unde poți să-ți găsești o gazdă la care să stai oriunde în lume, oferindu-i ajutor de tot felul: gătit, curățenie, grădinărit, activități artistice, etc. Toate aceste inițiative sunt încă disponibile tinerilor. Dacă doriți să vă implicați, găsiți grupuri și pe Facebook în care sunt anunțate înscrierile la proiectele menționate.

Ce poți învăța? Comunicare, artă, educație de mediu, instrumente de conștientizare, activism, jurnalism, spiritualitate, facilitare grafică (by the way, și noi la Crilia avem un atelier fain despre asta), marketing, dezvoltare durabilă și o grămadă de alte lucruri super utile de la facilitatori profesioniști. Eu nu am reușit încă să profit de toate, dar cele două Youth exchange-uri  și alte proiecte de voluntariat în care am participat mi-au crescut cu mult peste limită entuziasmul, încrederea, starea de bine. Mi-am dat seama că:

• am niște calități de care nu eram conștientă;
• am învățat tehnici noi de interacțiune cu oamenii;
• am primit oportunități de a mă implica și pe viitor în proiecte;
• mi-a crescut curajul de a iniția propriile mele proiecte;
• am cunoscut alte culturi, obiceiuri, tradiții;
• mi-am updatat CV-ul cu ceva care s-ar putea să facă diferența între mine și alți candidați;

Ulterior, am devenit coordonator de voluntari, iar în anul următor am coordonat Festivalul Altfel la Iași. Nu mint c-a fost ușor, dar am ieșit din cea mai urâtă zonă de confort și mi-am dat seama că e nevoie de curaj ca să schimbăm ceva în educația care momentan nu ne satisface. E nevoie să ieșim din zona fricii, să acționăm, să învățăm să cerem ajutorul și să căutăm răspunsuri.

Cât despre mine,  știu sigur că viitorul pare mai puțin sumbru. Pentru că educația e o barcă de salvare în care mă pot retrage oricând. Pentru că știu că am perspectiva lui „Se poate!” care funcționează în subconștient. Pentru că vreau să construiesc la rându-mi o asociație care va folosi instrumente și tehnici ale educației non-formale. Pentru că îmi voi putea implementa ideile prin ceea ce am învățat până acum, ca să pot susține comunitatea în care m-am dezvoltat. Pentru că toată investiția mea de timp și energie nu se va pierde. Se va transforma în ceva-ul de care vor avea nevoie cei care vor veni pe lume.

Și dacă non-formalul a salvat o fetiță dintr-un oraș mic, cred că non-formalul poate salva și o țară întreagă, derutată de o politică defectuoasă și o rată de emigrare în continuă creștere.

Articol scris de: Alexandra Ceornei