Sfârșit de august. Eram în mașină, ne întorceam de la o vizită din cele multe din vara asta de la Arca lui Noe din Bîrnova. Cei doi dragoni, #roșcățel (3ani jumătate) și #albăstrel (1 an) erau în spate, în scaunele lor și încet-încet începea să se facă liniște.

– Mami, se face noapte?

– Da, acuși.

– De ce?

– Pentru că pleacă soarele.

– De ce?

– Să dea lumină și oamenilor de pe partea cealaltă a Planetei?

– Ce cealaltă?

– Știi că ți-am arătat globul pământesc?

– Îhî.

– Ei, când e la noi noapte, la alți oameni se face zi.

– Vreau să se facă zi și la noi!

– O să se facă! Mâine dimineață!

– De ce?

Mwell. Pot să continui dialogul mult și bine. Evident, nu am reușit să îi satisfac curiozitatea. Nici nu cred (și nici nu vreau) să se oprească prea curând această curiozitate, dar mi-am dat seama că nu reușesc să îi explic lucruri tot timpul. Că poate nici nu trebuie să-i explic, ci să-i arăt sau, așa cum am învățat din filosofia Waldorf, să-i creez o poveste ca el să își poată lua ce are nevoie kritiskblikk.

Și pe principiul, copilul tău e prea mic și nu-l primește mai pe nicăieri, ia să-l primesc eu la Crilia! Am pus mâna pe telefon și i-am scris omului care lucrează cu copiii și care mi-a povestit odată cum a făcut întuneric în clasă și a luat un glob pământesc, o lanternă și le-a arătat copiilor cum se face noapte. Apoi mi s-au aprins și alte beculețe: aș putea să fac orice! Aș putea să fac absolut ORICE cred că îmi poate ajuta copilul să se dezvolte.

Mi-e drag când îl văd curios și mă străduiesc să îi răspund la fiecare întrebare, să încerc să-l fac să înțeleagă. L-am învățat să spună „Nu am înțeles!” (bine, uneori exagerează doar ca să mă mai audă pe mine sau pe tatăl lui povestind încă o dată), L-am învățat să-i placă poveștile și cititul și spune des „Povestește!” și „Hai, citește aici!” (uneori prea des parcă 😛 ). Sunt însă conștientă că, pe lângă interacțiunea cu noi și cu mediul de la grădiniță, nu ar strica să fie supus și altor tipuri de experiențe.

Pentru că acum, în această perioadă a vieții lui, strânge multe, și bune și rele, pe care le pune acolo în suflețelul lui și îl ajută să se facă un anumit fel de om. Și pentru că acum, în această perioadă a vieții lui, încă îmi dă voie să văd strălucirea din ochii lui când descoperă ceva nou, când îi reușește, când încă îmi dă voie să îl ciufulesc și să îl îmbrățișez și să strig schimonosindu-mă copilărește „uooooaaaau! Serios? Nu cred așa cevaaaa!”.

Am creat pentru el (și în viitor și pentru frate-su 😀 ) Atelierele JUNIOR. Am creat, totuși, aceste ateliere și cu convingerea că mai sunt și alți copii în situația lui. Copii curioși care vor să afle multe și care uneori îi bombardează pe părinți cu întrebări. Și alți părinți ca noi, care vor să mai adauge experiențe bune pentru ai lor copii. (și să mai scape de întrebări, evident 😀 )

Și tot timpul mi-am dorit să fiu martoră la cum i se luminează fața când află câte ceva, când îi face click acolo la el în căp’șor. De aceea, la Atelierele JUNIOR primim orice copil doar dacă vine și cu un părinte care e dispus să se joace cu noi.

Așa că începem joaca. Avem alături de noi 3 omuleți cu drag de copii: Andrei, care se va ocupa de nebunii pe care le-am numit Științele naturii, Vio care se va juca cu noi în engleză și Anamaria care adaugă germană.

Și mai urmează, pentru că mama lui #roșcățel și a lui #albăstrel e cam dusă! Mu-ha-ha!

Articol scris de: Crina Penteleychuk